Letters from Lockdown

În România coronaviruşii au îmbolnăvit până acum mai puţin de trei sute de oameni (testaţi) şi până astăzi încă nu a murit nimeni. Oamenii par să înţeleagă recomandările de a ieşi doar pentru stricte necesităţi.

Şi totuşi, pe parcursul ultimelor două săptămâni, în şedinţele cu toţi pacienţii mei, am început să apreciez imens experienţa de viaţă pe care am acumulat-o în timpul adolescenţei pe vremea comunismului, când oamenii se luptau la propriu pentru o pungă cu făină în piaţă. Aveam 20 de ani în 1990, când lumea pe care o cunoşteam, cu toate lipsurile ei, a murit într-o noapte de Crăciun şi am găsit sub pom, în dimineaţa următoare, una complet nouă. Am sperat să fie una bună – s-a dovedit a fi una foarte dură. Cam la fel ca astăzi. Fabrici s-au închis şi oameni au fost concediaţi – la fel ca astăzi.

Mai târziu, aveam 39 de ani în 2009 când băncile internaţionale au oprit liniile de finanţare pentru afacerile locale din cauza crizei financiare globale. Multe firme au fost forţate să se închidă şi să aştepte vremuri mai bune. La fel ca astăzi.

Totuşi, în ciuda tuturor crizelor pe care le-am trăit, boala COVID-19 mi se pare cea mai înspăimântătoare. Poate din cauză că este atât de actuală. Se întâmplă acum, este pericolul imediat. Dar în acelaşi timp, pentru că nu văd sau nu simt în niciun alt fel acest inamic, nu îi pot testa realitatea, decât doar în imaginaţia mea, în imaginaţia mea liberă. În alte vremuri de criză am putut arăta cu degetul către cineva pe care mi-am proiectat toate fricile. Viruşii, însă, atacă fără ca oamenii să ştie măcar că sunt atacaţi. Este la fel de înfricoşător ca o invazie extraterestră. Frica mea de astăzi seamănă cu anxietatea pe care am resimţit-o când am văzut pentru prima dată Războiul Lumilor, filmul din 2005.

()

Presupun că aceasta este exact angoasa pe care o simte un copil când se naşte, când o lume moare şi una complet nouă şi foarte dură îi ia locul. De aceea vorbim